Ce este viata ? Intrebare la care se cauta mereu rasuns.

Trebuie să spun că ceea ce puteţi citi mai jos nu îmi aparţine. Aşa cum mie mi-a stârnit interesul şi curiozitatea, sper să vi se întâmple şi vouă la fel şi să încercaţi să înţelegeţi viaţa aşa cum este ea pentru fiecare dintre voi, pentru că, de ce să nu fim realişti, cu toţii avem viziuni diferite despre viaţă. Sper ca domnul I. Ionaşcu să nu se se supere pentru faptul că mi-am permis să preiau articolul dumnealui şi să-l postez aici dar în felul acesta probabil va putea fi citit de mult mai multe persoane. Iar pentru cei care doresc să vadă originalul, să dea click AICI .

O întrbare în " mişcare " : CE ESTE VIAŢA ?

Cine a apărut prima oară, oul sau găina ?

Articol scris de IUVENALIE IONASCU
– între metafizică şi ştiinţă –

Ca să facem un discurs despre viaţă, ar trebui, mai întâi, să încercăm să găsim o definiţie care să reflecte cât mai fidel această realitate; o încercare destul de dificilă şi problematică, dat fiind că marginile sau limitele sale sunt atât de fragile şi flexibile. Până astăzi, ştiinţa a făcut (şi continuă să facă) eforturi în a defini frontierele începutului şi sfârşitului vieţii şi deci o comprensiune definitivă a realităţii acesteia. De aceea, se obişnuieşte să se spună că viaţa trebuie primită ca pe o realitate niciodată total descifrabilă, ci doar descrisă, însă nicidecum integral şi exhaustiv definită. De
obicei, problema vieţii este abordată, din diverse unghiuri, în cheie fenomenologică, fără însă să se poată afirma ultimul cuvânt asupra acestui mister. Stoicii afirmau că: „Primum vivere deinde philosophari”; însăşi posibilitatea filosofării presupune, drept condiţie, viaţa, desfăşurarea sa. Asupra vieţii s-au tentat multiple definiţii, în funcţie de abordarea la care s-a recurs. Există definiţii formulate de către ştiinţe, în special de către biologie, după cum există definiţii formulate de către filosofie sau teologie. Ne vom opri pe scurt asupra lor, în încercarea de a sugera o apropiere între ele. Doar în acest fel am putea studia diversele aspecte prin care viaţa se manifestă în

desfăşurarea sa; vom încerca să surprindem mişcările sale naturale, ca şi pe cele impuse din
afară; de asemenea, limitele naturale ale vieţii şi limitele intervenţiilor cu scop modificant, făcute în virtutea mobilităţii-mutabilităţii-transformabilităţii-modificabilităţii proceselor vieţii, în vederea îmbunătăţirii ei, dar şi riscurile modificării acestor structuri definitorii ale vieţii. Nişte răspunsuri la astfel de întrebări vor fi cu siguranţă utile în vederea unei fondări metafizice a vieţii, cadru atât de necesar bieticii actuale.De fapt, întregul discurs etic referitor la viaţă se va desfăşura în jurul înţelegerii metafizice a vieţii, mai mult decât viziunea ştiinţifică ar putea-o condiţiona. E drept, cercetarea ştiinţifică poate influenţa discursul filosofic, după cum şi filosofia influenţează şi orientează cercetarea ştiinţifică (şi e normal să fie aşa), în vederea promovării unui dialog între
aceste sectoare ale cunoaşterii umane. Mai mult, afirmăm cu convingere că ştiinţa despre viaţă fără metafizică se întoarce ameninţător împotriva vieţii; ştiinţele vieţii şi biotehnologiei (ca să amintim doar pe cele la care vom face referinţă în acest context) o mărturisesc cu prisosinţă.Viaţa este un termen abstract, care se referă la actul de a fi viu. Defineşte, aşadar, actul tipic al fiinţelor vii. Din anumite puncte de vedere, această definiţie poate părea neclară, dat fiind că n-am stabilit încă perspectiva din care vom aborda fenomenul vieţii şi nu ştim încă ce înseamnă „fiinţa vie”. În antichitate (de exemplu, la Platon şi Aristotel) şi planetele făceau parte, într-un anumit fel, din această categorie a fiinţelor vii. De aceea, vom încerca să găsim mai întâi o definiţie biologică a vieţii, apoi una filosofică.

Încercare de definiţie biologică a vieţii

De obicei, când se vorbeşte de viaţă, se pleacă de la distincţia între viaţă şi non-viaţă. Sunt mulţi care consideră evidentă distincţia între o fiinţă vie şi o piatră; dar sunt şi alţii care au păreri diverse. Sau se adoptă direcţionarea problemei cu ajutorul unor termeni adjuvanţi: suflet, elan vital, principiu vital, entelehia etc. Sau se limitează la a descrie legile fizice după care se conduc fiinţele vii şi raporturile lor cu ambientul. Biologia nu se ocupă de fiinţa vieţii (being of life), ci de aparenţa sa, de fenomenul vieţii.Se începe cu analizarea celei mai mici structuri care conservă caracteristicile vieţii, adică cu celula, văzută ca un sistem de reacţii fizico-chimice, cu însuşirile definitorii aferente. Înainte de toate, e vorba de o structură energetico-materială compusă din atomi şi molecule. Structura sa îi permite un maxim echilibru intern şi extern; cel intern se numeşte ordine, cel extern defineşte un sistem deschis capabil de schimburi continue de energie şi materie cu ambientul. Această stabilitate a fost numită autoreglementare. Din aceasta din urmă derivă şi ierarhizarea celulelor, ca şi specializarea lor (adică transformarea celulelor stem totipotente în celule pluripotente şi, în fine, în celulespecializate, specifice unui anumit tip de ţesut).Din această descriere, rezultă că viaţa ar putea fi definită prin două însuşiri specifice: funcţionalitatea şi structura.Cu toate acestea, viaţa presupune mai multe aspecte decât acestea două. Unii consideră acţiunea drept calitate de sine stătătoare. De aceea, viaţa ar fi „organizare în

acţiune”.Pe de altă parte, viaţa n-ar fi decât o calitate a materieiorganizate. Aşadar, viaţa s-ar defini în funcţie de materie. Ea n-ar fi altceva decât „auto-activitatea materiei” (selfactivity).Conform definiţiei materialiste a lui Oparin – de altfel, de mult depăşită – viaţa ar fi „forma superioară de organizare a materiei bazată pe metabolism şi pe reproducere”. Am avea, aşadar, materia structurată (organizată), ale cărei două caracteristici ar fi capacitatea de supravieţuire (asimilare, creştere, excreţie, mobilitate etc.) şi cea de a se multiplica.
Prima se referă la supravieţuirea individuală a organismului, a doua, la supravieţuirea speciei. Alte viziuni asupra constituţiei vieţii subliniază drept element fondant informaţia. Acesteia se adaugă materia şi organizarea (structura). Noi credem, în schimb, că organizarea, faptul de a fi structurat după legi foarte precise implică şi informaţia pe care aceste legi o presupun. Oricum, informaţia e un atribut de luat în consideraţie, dat fiind că la baza organismelor stă informaţia genetică. Ea se transmite – în interiorul procesului de reproducere – de la o generaţie la alta. Mai mult, pe linia transmiterii informaţiei se consumă şi variabilitatea patrimoniului genetic în interiorul speciei, ceea ce favorizează evoluţia (sau moartea). De aici, deducem o altă definiţie a vieţii, asumată de mulţi cercetători:
„Viaţa este o manifestare obligată a proprietăţilor combinatorii ale materiei”.Cum ne putem da seama, toate aceste variaţiuni pe tema vieţii încearcă să explice aspecte particulare privind cu totul alte întrebări decât cea iniţială: „Ce este viaţa?”. De fapt răspunsurile se referă la întrebările: „cum” sau „prin ce este caracterizată viaţa?, „unde” a apărut viaţa?, „care” sunt procesele prin care ea se manifestă?, „cum” o (re)cunoaştem?În general, când biologia încearcă să dea o explicaţie procesului vieţii, o face în termeni de evoluţie biologică. Asupra acestui aspect vom reveni. Deocamdată, ne vom mulţumi să observăm că, oricum, biologia nu poate da un răspuns satisfăcător întrebării asupra vieţii.

Încercare de definiţie metafizică a vieţii

Dacă metafizica este filosofia fiinţei, o definiţie metafizică a vieţii ar trebui să surprindă fiinţa vieţii. Tot ceea ce trăieşte aparţine fiinţei. Reciproca nu este adevarată: nu tot ceea ce aparţine fiinţei este şi viu. Doar în câmpul viului fiinţa şi viaţacoincid.Viaţa este o realitate transcendentă. Fiinţa şi viaţa sunt concepte analogice. În biologie, există o linie de demarcaţie la nivel unicelular, sub care viaţa încetează să existe (ne referim, desigur, la cele mai simple forme de viaţă cunoscute). În filosofie, această linie e mult mai subtilă. Se poate observa aici o variaţie de intensitate a conceptului de viaţă: în filosofie e mai puţin evidentă, în schimb, în biologie, e sensibil mai pregnantă.De fapt, viaţa a fost definită astfel: „Pentru cei vii, a vieţui înseamnă a fi”. Comentând acest pasaj, Sf. Toma d’Aquino afirma că „viaţa este o operaţiune” şi „semnifică o substanţă căreia îi revine, conform naturii sale, mişcându-se spontan sau oricum determinându-se către operaţiune. Şi conform acestuia, a vieţui nu e altceva decât a fi într-o astfel de natură şi viaţa indică acelaşi lucru (…). Aşadar, termenul viu nu e un atribut accidental, ci (unul) substanţial”.Viaţa este acea perfecţiune transcendentală a actului de a fi (actus essendi) a anumitor existenţe fizice şi spirituale, care se caracterizează, în gradul cel mai înalt, în Actul Pur al fiinţei care este Dumnezeu. Viaţa îşi află originea şi împlinirea sa în Fiinţa desăvârşită care este Dumnezeu, care împărtăşeşte – prin participare – această desăvârşire altor fiinţe, spirituale şi materiale, şi care se numesc (fiinţe) vii. În actul vieţuirii, aceste existenţe îşi găsesc desăvârşirea care le face capabile să-şi determine, la diverse niveluri, propriul comportament. Le face capabile de o autodeterminare parţială (fiinţele vii, în general) sau totală (omul şi fiinţele spirituale create), până la a ajunge la desăvârşirea absolută a propriului act al existenţei (actul de a trăi) în Dumnezeu (Actul Pur, în care esenţa şi existenţa coincid).Fiinţele vii manifestă în mod intrinsec un finalism al propriilor acţiuni, fiind capabile să-şi determine şi să-şi modifice propriul comportament, în vederea atingerii respectivei finalităţi, pe care o posedă natural, indiferent că sunt conştiente de aceasta (precum la oameni sau la îngeri) sau nu (în celelalte fiinţe vii, lipsite de raţiune). Rezultă că, în interiorul fenomenului vieţii, se constituie o ierarhie de ordine, care îşi găseşte în Dumnezeu motorul, finalitatea şi împlinirea. „Fiinţa subzistentă, mereu în act şi principiu al oricărei mişcări, nu doar posedă viaţa, ci este Cea-Vie; nu participă la dansul vieţii, ci este viaţa prin esenţă. În ea, totul este viaţă, viaţa mereu în act, viaţa intens dinamică, plină, serenă, fericită şi perfectă”.În definiţia pe care H. Spencer o dă vieţii se întrevăd aspecte care merg dincolo de realitatea organică, în care accentul cade mai ales pe conceptul de „combinaţie”. După el, „viaţa este o combinaţie definită de modificări eterogene, atât simultane, cât şi succesive, legate de succesiuni şi coexistenţe externe”. De vreme ce nu zice „combinaţia”, ci «o combinaţie», lasă să se înţeleagă că ea se extinde şi asupra realităţilor anorganice. De fapt, viaţa s-ar baza pe procese de schimb, exprimate de către asimilare şi raţiune şi e comună şi fiinţelor care, în mod obişnuit, sunt numite anorganice. Spencer continuă: „viaţa este o neîncetată aranjare a raporturilor interne la cele externe”, lucru care este valabil şi pentru materia anorganică. Astăzi ştim că şi materia anorganică este dinamică. Viaţa ar fi o „structură definită” de atomi şi molecule, care se autoreglează. O astfel de poziţie este de neacceptat.Pentru biologie, distincţia între viaţă şi non-viaţă este evidentă. Conceptul definitoriu ar fi tocmai structura. În schimb, pentru filosofie, viaţa se relevă prin gradualitate. Există o viaţă vegetală, una animală şi alta raţională (umană şi a Fiinţei subzistente – drept origine şi finalitate a tuturor celorlalte). Filosofic vorbind, viaţa este o condiţie a materiei la un anumit grad – superior – de existenţă, este o „desfăşurare de sine a fiinţei”, un „unfolding of being”.În filosofia platonică, viaţa este identificată cu sufletul, este o realitate subzistentă. Prin unirea cu materia generează fiinţa vie. Din contră, Nietzsche consideră viaţa la baza totului. Natura toată este viaţa care duce cu sine o irezistibilă ascensiune. Viaţa nu e o mişcare de degradare, ci o nobleţe: „Viaţa însăşi, anunţă Zarathustra, mi-a destăinuit acest secret: Vezi, zise, eu sunt continuul, necesară depăşire a mea însămi (…). A sui necesită viaţă şi suind (necesită) depăşirea de sine”.În antichitate, ca şi în Evul Mediu, viaţa era văzută ca ceva absolut original. Au viaţă acele fiinţe care, în mod evident, se mişcă de la sine. Pornind „de la fiinţele care posedă în mod evident viaţa, se poate deduce care într-adevăr trăiesc şi care nu trăiesc”. Şi între aceste fiinţe există o gradualitate, astfel că viaţa îşi găseşte maxima actualizare în Dumnezeu, care posedă viaţa în forma perfectă şi la care noi doar participăm. „Acea fiinţă, a cărei natură se identifică cu însăşi comprehensibilitatea sa şi căreia nimeni altcineva nu-i poate determina ceea ce posedă prin natură, ar trebui să posede gradul suprem al vieţii. Deci, acea fiinţă e Dumnezeu”. Avem de-a face cu un principiu vital, care a marcat înţelegerea vieţii până în vremurile moderne (pe alocuri, până astăzi). Înainte de a ne ocupa de cele două tendinţe referitoare la înţelegerea vieţii, ar trebui să facem o distincţie necesară pentru a evita neînţelegeri. Întrucât discursul nostru este filosofic, în încercarea unei întâlniri cu cel al ştiinţei biologice, vom lua în consideraţie înţelegerea biologică a vieţii, lăsând de-o parte alte moduri de a o înţelege, adică viaţa duhovnicească, morală, socială etc.De fapt, de-a lungul secolelor, cercetătorii s-au împărţit în două fracţiuni distincte: cei pentru care viaţa este un fenomen absolut original şi ireductibil la materie – aceştia se numesc vitalişti; şi cei pentru care viaţa este o formă superioară de organizare a materiei, aşadar, un fenomen derivat şi care-şi are originea în materie – aceştia se numesc mecanicişti.

Vitalismul

Sunt vitalişti filosofii şi oamenii de ştiinţă care consideră viaţa un fenomen absolut singular, originar, un fenomen prezent în anumite corpuri (materiale sau nu) şi care nu-şi are originea în materie şi nu se reduce la aceasta. Pentru Aristotel, viaţa e un fenomen primar, o formă primară şi imutabilă a lucrurilor.În limba grecă, existau doi termeni diferiţi pentru a vorbi de fenomenul vieţii. Când aceasta era înţeleasă în sens natural şi material, se folosea termenul zoè când, dimpotrivă, era înţeleasă ca fenomen cultural (religios, spiritual, social) se folosea cuvântul bios. De exemplu, în Timeu, Platon vorbeşte de omul «care a dus o viaţă (zoèn) rea şi lipsită de cultură (bios)». Şi Aristotel, în Politica, afirmă că sclavul participă la viaţa materială a familiei, care era viaţa comună (koinonòs zoes), dar nu era nicidecum admis la viaţa culturală (biou). O dată cu venirea creştinismului, uzul celor doi termeni se inversează: zoè defineşte viaţa duhovnicească, viaţa veşnică, în timp ce bios defineşte principiul vital.Pentru a susţine că viaţa nu-şi poate avea originea în materie, vitaliştii aduc câteva argumente:Întâi de toate, organismele vii nu se reduc la maşini. În organismul viu se întâlnesc fenomene de auto-construcţie, de auto-conservare, de auto-reglare, de auto-reparaţie, care, în maşini, nu există nicidecum. De fapt, maşina, chiar dacă funcţionează, a fost construită de om, care o supraveghează, pentru a-i garanta conservarea. Şi când nu funcţionează bine sau se defectează, e nevoie de intervenţia omului, pentru a o programa şi repara. Chiar şi când unele maşini, datorită înaltului nivel tehnologic de elaborare, sunt dotate de sisteme de autoreglare, sensul nu se deplasează deloc, căci maşinii în discuţie îi este juxtapusă o alta, care înlesneşte, dar nu substituie intervenţia omului.În al doilea rând, maşina funcţionează doar pentru operaţiile pentru care a fost programată, în timp ce organismele vii sunt dotate cu mari capacităţi de adaptare. Viaţa înseamnă experienţă, utilizare neaşteptată a circumstanţelor.
Operaţiile organismului sunt totale şi neprevăzute; cele ale maşinii sunt determinate numeric şi bine definite.Apoi, maşinile sunt o invenţie a omului, în timp ce un organism viu, nu. Omul nu poate construi un organism viu, nici măcar pe cel mai simplu din câte se cunosc.În fine, după critica adusă de către pozitivism, în urma celor mai neaşteptate descoperiri ale fizicii şi biologiei, vitalismul n-a dispărut. Dimpotrivă, în ultimele decenii, a revenit şi a devenit activ, ca alternativă viabilă la mecanicism.